D’ale Sabinei

De la primul ei țipăt, mi-am propus să nu uit nimic, să păstrez în memorie frumusețea fiecărei clipe pe care aveam să o petrecem împreună.

Am făcut fotografii care să mă ajute să-mi amintesc, dar am realizat că nu e suficient. Și-atunci am hotărît să scriu, poate, într-o zi, îi va face plăcere să se descopere și astfel...

Mă cheamă Ștefana, dar mama mă strigă Sabina!”

miercuri, 7 decembrie 2011

Capitol nou, poveste veche


   Sîmbătă seara, cînd s-a ghemuit lîngă mine, mormăia ceva de tata şi inima prieteniei şi promisiuni şi... nu eram atentă, mă uitam la un serial de calmat gînduri obosite. Sabina nu voia să mă bîzîie pe mine prea mult, deci cugeta cu voce şoptită, suficient cît să aud că nu tace, dar insuficient cît să pricep ce vrea. Îi acord două minute de atenție și-o întreb ce-o supără. Nu era sigură care-i stînga şi care-i dreapta!!! Oarecum nedumerită, doar era o problemă demult clarificată, îi dau lămuririle de rigoare. Ah, voiam doar să mă asigur că nu greşesc, îmi spune înainte să-şi facă, serioasă, semnul crucii. Apoi şi-a împreunat mînuţele în rugăciune. Tot mai mirată, doar nu face asta în fiecare seară, o întreb dacă are nevoie de ajutor. Nu, ştiu eu ce vreau să zic...Ok. Mă întorc la filmul meu.
   Ne trezim şi e duminică dimineaţa. Da, nu ne-a furat nimeni vreo zi din viață. Toate-s în ordine. Sabina îşi roagă din nou tatăl să nu uite s-o ducă la magazinul ăla de care ştie el, să-şi ia inima prieteniei. Eu nu pricep nimic, dar mă gîndesc că au ei ceva planuri şi-o să mă anunţe şi pe mine cînd va fi cazul! Hotărîm să ieșim să ne aerisim mințile. Alea ce ne-au mai rămas, cel puțin unora. Eu nu funcționam la capacitate maximă, dimpotrivă, simțeam că anumite circuite se ardeau la cel mai mic contact cu gîndurile noi ce-mi populau emisfera cerebrală. Nu am niciodată la îndemînă butonul Ignoră!  și oricît bîjbîi după el, tot nu-l găsesc. În caz de nevoie, spargeți geamul! ZBang!!! Nimic, nu cred c-am spart geamul care trebuia, stresul e tot acolo. Să mai aștept, atunci. 
   Sîntem în mașină, cînd o aud din nou. Mergem prima dată la magazinul ăla, de lîngă sala unde am făcut balet, da? Acum, binevoiesc să-mi mut atenția de la circuitele mele ce fac contact prost, la dragii mei dragi și întreb și io, ca moaca, despre ce-i vorba în propoziție. Romeo dă din umeri. Mă întorc în spate, la ochii de-un albaștru-nerăbdător și-mi cufund privirea verde, întrebătoare, în ei. Magazinul ăla, de unde-mi luai ciocolată și bomboane cînd mergeam la balet, tata! Pleosc!!! Ha!!! V-am spus de ce nu mint eu aproape niciodată?! De jena momentului în care voi fi prinsă cu minciuna-n portofel! Că mereu se ascunde ea prin locuri ce se cer scotocite des! Așa! Romeo și alții ca el nu se învață minte! Nu, nu, nu! Și degeaba fac eu pe tartorița cu mînă de fier, tot nu reușesc să controlez tot, așa că Sabina mea dragă își îndulcește papilele gustative mult mai des decît aș fi eu de acord. 
Și asta datează de ani buni, orice-aș face, nu pot eradica flagelul corupției. Mama, uite, am o bomboană, dar n-am voie să-ți spun!      Așa a sunat prima ei trădare. Inculpata era maică-mea, Sabina să tot fi avut vreo 3 ani. De-atunci s-a învățat, Romeo a avut grijă să-i explice cu dragoste părintească de ce nu poate să-mi spună chestii de-astea, dar trădările tot se mai petrec, involuntar, cînd nu pricepi, de exemplu, că magazinul pe care-l vrea copila ta neasemuit de dulce este, de fapt, OMV-ul furnizor de carburanți de tot felul
   Sîntem la OMV. Era clar că vom ajunge aici, nu? Ne uităm după inima prieteniei care-i ba o brățară, ba un cățel, ba o pisică, de mi-e capul calendar și nu reușesc să înțeleg deloc ce vrea ghemul de nerăbdare de lîngă mine. Dar duc o luptă crîncenă să aflu. Cred că-i curiozitatea de vină, bat-o Neghiniță s-o bată! Este o reclamă la TV, dar în română, nu în germană! Sesizez o umbră de reproș în vocea ei. Să încerce să-mi spună că din cauza mea nu a reușit să vadă reclama respectivă pe îndelete?! Na, fugi de-aici, de reproșuri am eu nervi acum! Sînt mai mult decît amabilă și întreb vînzătorul dacă poate să-mi deslușească ghicitoarea și să-mi spună ce caut. N-am noroc, nu pricepe nici el mai mult decît mine. Uite, aici erau! Vezi, tata, nu mi le-ai luat atunci... După fața și tremurul din voce deduc că-i tot mai gravă problema. Adică, le vrea! Pe ele, alea care-or fi și noi nu știm! Hai la Mall, vedem acolo. Nu mergem direct la Auchan, că nu-i în drum. Oprim și pe la alte magazine, să-mi clătesc ochii. Sabina bolborosește ceva. O rog să repete. Ați zis că mergem prima dată să căutăm inima... Păi și n-am fost?!!! Un fluture  dă nervos din aripi, da-l pleznesc rapid și-l trimit să facă o penitență. Azi nu mă rățoiesc la ea. De ce? Uite-așa, să văd că pot! Dar asta nu înseamnă că nu-i fac morală. Pricep că problema e de-o importanță rară cînd o văd cum trece pe lîngă maldăre de jucării, cordeluțe, brățări, fără să le bage în seamă. E cu gîndul în altă parte. Atunci dau semnalul și ne aliniem în trap voios către Auchan. Acolo, trecem pe lîngă rafturile cu jucării și așteptăm să ridice două degețele să ne arate victorioasă inima prieteniei. Nimic. Mare dezamăgire mare. Romeo încearcă s-o consoleze, apoi merge la raionul cu fructe. Eu hotărăsc să dau o raită pe la cosmetice. Sabina rămîne cu mine. E bosumflată, cu ochii încercănați și triști. Îmi reproșează (vai, ce greșeală!) mie insuccesul. Și eu nici măcar nu știu ce caută!!! Așa de repede ați trecut pe-acolo că n-am putut să văd... Uh, oh! Ce de fluturi s-au adunat la granița dintre calm și nervi. Reușesc și de data asta să le refuz viza de intrare. Îmi trec o mînă printre degetele ei umede, își mai ștersese cîteva lacrimi pe furiș, îmi îndrept spatele, trag aer în piept și îi spun: Hai înapoi!  O simt cum pulsează de emoție, mă strînge bine de mînă, să nu cumva s-o iau în altă direcție și mă trage după ea. O pun să repete toate informațiile, încercînd să rezolv misteriosul puzzle. Pomenește ceva de cutiuțe de plastic în care pot fi doi căței, două pisici, un cățel și-o pisică...ai toată colecția, (da, e vorba de o colecție!) și primești inima prieteniei. După nici 3 minute de belit ochii la cutii și cutiuțe, îngerul meu păzitor îmi răsplătește supradoza de răbdare. Văd o chestie de plastic cu două animăluțe mici în ea. Sabina! Astea-s? Copila mea devine definiția metamorfozei. Țopăie, strigă, rîde, țopăie... Astea-s, astea-s! Ești cea mai bună mamă!!! Ei, nu zău?! Dintre toate cîte le ai! Găsesc vreo 15 exemplare, le dau pe toate jos, doar am tot timpul din lume, i le pun în față, că nu-s la fel, și-o las să-și aleagă. Mă uit și la preț, orientativ, deși era o situație care impunea un împrumut bancar, de era cazul, după sloganul: Fericirea copilului tău, neprețuită! Avem noroc și nu costă cît să ne stea în gît. 
Le alege pe Ami și pe Bella. Descoperă și inimioarele de carton. Hmmm, ea văzuse un lănțișor la reclamă, dar, probabil, pe acela îl obții cînd ai toată colecția. Eu nu zic nimic, o ascult cum gîndește cu vorbe articulate clar. Dar Ami e prințesa regatului Pocketville, iar Bella e o cățelușă extrem de bine educată, a scris o carte despre bunele maniere... Conchide că le are pe cele mai tari animăluțe. Nu vrea toată colecția. Sînt și personaje negative, rele. Pe-alea, clar nu le vrea!

La sfîrșitul „expediției”, eu am fost cea mai fericită. Reușisem să condimentez perfect ziua aceasta, altfel obișnuită, a copilei mele. Doar ea-mi condimentează cu o pricepere netăgăduită viața. Olé!
  Momentele petrecute la grădi au fost mai interesante cu animăluțele în buzunar. 
Toți copiii le vor! Aham! Eu am înțeles mesajul.



Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...