Îmi voi aminti mereu, cu drag, de prima ei
serbare. De drăgălășenia copiliței care nu era incomodată deloc de lumea din sală și se mîndrea cu mama ei. A fost unul din momentele în care m-a ridicat la cer...
În dimineața zilei de vineri, 16.XII. 2011, Sabina îmi spune, precaută, că are o problemă. Scuip pasta de dinți, să n-am spume la gură, și-mi îndrept atenția spre ea.
- Știi, mama, nu știu cum să duc clopoțelul, că n-am voie să-l scutur decît cînd spun poezia, deja a strigat de două ori la mine, e cam
esterică...!
Cînd a spus „strigat”, m-am încruntat, dar cînd și-a scos din mînecă adejectivul nou-nouț, am băgat periuța înapoi între dinți și mi-am continuat treaba, de teamă să nu-i spun ceva care să mă dea de gol. Eram de acord cu ea! Într-un final, am încercat să mă fac utilă și să-i spun cam ce-ar putea face să nu scuture damblagitul de clopoțel cînd nu vrea.
Am pupat-o. A plecat. Am rămas. Am zîmbit...
Este primul an în care, nu doar că-și știe poezia fără ca eu să fi trebuit să-mi bat capul, dar le știe și pe-ale altora. Momentul lor deschide serbarea. Își fac treaba de minune cele trei prietenuțe. Eu realizez că nu-mi ajunge aerul în locul în care mă așezasem, că nu văd cum trebuie și decid că pot să stau în picioare, mai în spate. Sabina n-a văzut cînd am plecat. Nu m-a mai găsit și-am putut să observ graba cu care mă căuta din priviri. Nu mai zîmbea și avea buzele strînse. Mergeau în cerc, ea era mereu cu capul întors înspre locul unde stătusem. Nu știam cum să dau din mîini mai abitir, să mă vadă, și eram la cîteva secunde trepidante distanță de-a o striga, cînd, mare bucurie mare, ne-am regăsit în sala mică...
Cu toate riscurile, nu m-am mai mișcat de la locul meu, Sabina era ca peștele-n apă, cu zîmbetul nelipsit, de-o voioșie molipsitoare...
Ultima serbare de Crăciun, la grădiniță. Nevoia ei de prezența mea și bucuria pe care-o transmitea prin toți porii m-au făcut, din nou, să simt că i-aș putea culege stele.
4 comentarii:
Fericito!!
Da, Universul și al său Stăpîn colaborează de minune. Mulțumesc!
Un dar de la Mos Craciun..pentru Stefana.. :)
Pinguinii
de Claudia Groza
La Polul Nord e mare veselie. Ziua este luminoasă. Focile stau şi privesc mirate în jur. Ursul polar ascultă o poveste, citită de o fetiţă cu fes roşu. Pare fascinat.
- Despre ce o fi povestea, de Fram a căzut pe gânduri? întreabă o morsă, invidioasă.
- Nu ştiţi? Este povestea lui: „Fram, ursul polar”.
- Ehh... nu mă interesează, zise morsa, îndepărtâdu-se.
Fluturi de zăpadă coboară din cerul albastru şi curat. Doi pinguini dansează.
- Acum, faci o piruetă spre dreaptă.
- Nu pot. Mă dezechilibrez, se tângui Pea.
- Îndrăzneşte să crezi, şi vei reuşi, o încurajă Bo, prietenul ei.
Micuţa care citise poveşti ursului polar, se ridică şi patină spre cei doi pinguini.
- Curaj, Pea. Eşti o pinguină talentată şi foarte frumoasă.
Pinguinii se adunaseră să urmărească spectacolul. Au început să aplaude.
- Pentru ce pregătesc cei doi acest număr artistic?
- Se apropie Crăciunul. Vor să ne impresioneze, şopti o focă tare plictisită.
Trenul traversă zona. Animalele au salutat călătorii cu diverse sunete. Locomotiva a răsunat prelung şi puternic în semn de mulţumire.
- E foarte frumos aici la voi, rosti micuţa cu obrajii roşii de la frig.
- Mulţumim. Ai putea să rămâi o perioadă. Văd că patinezi bine, răspunse Pea.
- E Ajunul. Vreau să fiu alături de familie şi prieteni. Aşa e datina la noi.
Bo, întinse aripile şi o îmbrăţişă pe copilă.
- Ce călduros şi pufos eşti!
- Hihihi... mă gâdili, se amuză pinguinul.
Pea li se alătură.
Întunericul s-a lăsat precum o cortină. Stelele s-au aprins una câte una. Luna a luminat porţiunea de gheaţă unde Bo şi Pea şi-au început dansul pe gheaţă. Alunecau atât de frumos! Feeria gheţii o fascina pe micuţa copilă.
- Câtă frumuseţe! Ce prietenoase şi amabile sunt animalele.
- Ahh... nu se poate.
- Vaaaiii... a alunecat.
- Şi-a rupt piciorul.
Pea a avut un accident. Pirueta nu i-a reuşit. Salvarea se auzea. O sanie trasă de un urs polar se apropie. Doctorul, o vulpe polară, a venit să vadă pacienta.
- Staţi liniştiţi. Nu este grav.
- M-am făcut de râs. Iartă-mă, grăi încet Pea, privind spre micuţă.
- Nu-i nimic. Vor mai fi ocazii. Zâmbeşte. Eşti minunată cînd oferi zâmbete celor din jur.
Animalele au aplaudat-o pe prietena lor pentru curajul de a încerca să fac o piruetă riscantă.
- Copilă dragă, să îşi fie drumul spre casă lin şi bătătorit cu minuni, precum şi oameni buni. Îţi voi scrie când mă vindec. Să nu îţi faci griji. Primeşte în dar un smoc din blană de pinguin. Îţi va purta noroc!
- Mulţumesc! şi micuţa a îmbrăţişat-o pe Pea cu mult drag.
*
Prietenii la nevoie se cunosc. Fiecare din noi avem nevoie de o încurajare, de un zâmbet, de o îmbrăţişare.
Este CRĂCIUNUL! Fiţi alături de cei dragi. Oferiţi bucurie acolo unde este nevoie. Dăruiţi zâmbete şi îmbrăţişări celor care le duc dorul.
Îngerii sunt cu voi... ascultaţi-le glasurile ce se înalţă în văzduhul îngheţat al lunii decembrie.
Cu prietenie,
Micuţa din poveste
Draga noastră Claudia, primește o îmbrățișare din tot sufletul! Mulțumesc! Voi reveni cu detalii după lectură. :)
Trimiteți un comentariu